Început de septembrie, o dimineaţă întunecată, afară statea să plouă iar vântul, vântul încerca să adune toate amintirile triste din viaţa ei şi să le ducă cât de departe posibil..
O plimbare scurtă spre staţia de autobuz părea să dureze o veşnicie până în momentul în care l-a întâlnit pe el. Un zâmbet a fost de ajuns ca să-i lumineze ziua. A urmat un schimb de vorbe despre vreme, despre ce s-a mai întâmplat în ultimele săptămâni şi despre ce urmau să facă în ziua respectivă. După puţin timp, au ajuns acasă la ea şi au stat de vorbă lângă o cană fierbinte de cafea. Nu-şi mai putea lua ochii de la el, nu-i venea să creadă că cineva atât de perfect stătea pe scaunul din bucatăria ei şi părea să se simtă chiar bine în prezenţa ei. În momentul în care privirile lor se întâlneau se întâmpla ceva cu adevărat magic, ceva ce ea nu mai simţise de mult timp. Felul în care îi zâmbea făcea ca până şi norii să dispară din clalea lor, lăsându-le drumul liber, fără obstacole, doar ei şi restul lumii..
Timpul trecea pe nesimţite fără ca ei să-şi fi dat seama că era momentul în care trebuiau să plece. Au coborât scările cu zâmbetul pe buze salutând vecinii care treceau pe lângă ei. Păreau să fie cuplul perfect cu toate că nu erau împreună.
Afară începuse să bată din nou vântul dar de data asta puteai să vezi puţinele raze de soare care se strecurau printre ramurile copacilor încălzind oarecum atmosfera. Aglomeraţia oraşului, foarte multe feţe triste, frigul de afară, erau deja prea multe pentru ea. S-au hotărât să se oprească undeva să se poata încălzi putin. Au găsit o masă retrasă, într-un colţ, unde au petrecut puţin timp după care au pornit din nou la drum. Când au ieşit din localul respectiv, el a luat-o de braţ şi se uita adânc în ochii ei căutând un refugiu în care putea să stea liniştit, departe de gălăgie şi de lume.
Plimbarea lor nu a durat mult timp dic cauza ploii care începuse. Se ascundeau sub o umbrelă mare, verde şi zâmbeau neîncetat. Părea că lumea era doar a lor pentru câteva clipe. Din cauza umblelei au început să stea mai apropiaţi unul de celălalt, lăsând ploaia să le scrie povestea. Păşind cu grijă a ajuns la un refugiu să se ferească putin de ploaia care părea că nu se mai oprea. Faptul că au închis umbrela nu i-au facut pe cei doi să se desprinda din braţele celuilalt. Au stat aşa câteva clipe, privindu-se în ochi, fără să scoata nici un cuvânt. Liniştea domnea peste ei, auzindu-se doar picăturile de apa care cădeau în depărtare. După puţin timp el a primit un telefon de la un prieten vechi care venise în ţară de căteva zile şi au hotărât să se întalnească. Cei doi s-au urcat într-un taxi şi au pornit spre destinaţie. Când au ajuns acolo au stat la intrare ca să-l poată vedea pe prietenul lui. În timp ce stăteau acolo, el a luat-o în braţe şi a strâns-o uşor la pieptul lui şi a sărutat-o uşor pe frunte. Ea s-a uitat nedumerită în ochii lui, iar încercarea ei de-a spune ceva a fost spulberată de un "bună,mă bucur să te cunosc..". Venise prietenul lui şi ştia că nu era momentul să spună ceva, se gândea că cei doi aveau multe de povestit şi a trecut peste. Au fost întrerupţi de soneria telefonului, moment în care ea a luat o gură de ceai şi şi-a aprins o ţigară. După primul fum a observat că prietenul lui se uita la ea de parcă ar fi vrut s-o întrebe ceva. "Sunteţi de mult timp împreună?" "Nu suntem împreună!" spuse ea cu o reţinere în voce, "Păi de ce? Doar e un baiat bun, arată bine..nu înţ.." "N-am spus că nu este, şi în plus este doar a doua oară când ne vedem şi.." El a închis telefonul şi conversaţia lor luase sfârşit. În următoarele momente ea n-a mai fost prezentă cu gandul acolo, plecase departe undeva unde nu putea nimeni să ajungă să-i ucidă cea mai mică speranţă de a fi cu el. S-a uitat pe geam şi a observat că ieşise soarele, ploaia torenţială se oprise în sfârşit. Ea zâmbi. S-au ridicat de la masă şi au pornit din nou la drum. Înspre casă s-au oprit într-un parc şi se uitau la câţiva copii care se jucau cu mingea. Ea şi-a lasat capul pe umărul lui şi se juca cu degetele în palma lui. Când a ridicat capul, a observat că el se uita fix în ochii ei, a aplecat capul, şi-a lipit buzele de-ale ei şi s-au sărutat. Nu a fost un sărut oarecare; acum teama, emoţiile, fericirea, nerăbdarea, care au fost ascunse bine până acum au ieşit la suprafaţă şi au făcut-o să tremure toată. Undeva în colţul ochiului stătea o lacrimă care încerca încet să se prelingă pe obrazul ei, era o lacrimă de fericire. Ştia că nimeni şi nimic nu putea strica o zi ca asta.
A sosit timpul ca el să se întoarcă înapoi acasă. L-a condus încet spre staţie, trăgând de fiecare secundă care trecea în speranţa că ar mai putea trage de timp. Ajunşi în staţie, el a luat-o în braţe şi a sărutat-o din nou, de data asta de despărţire. Şi-au luat rămas bun şi amândoi au plecat cu zâmbetul pe buze spre casă.
O plimbare scurtă spre staţia de autobuz părea să dureze o veşnicie până în momentul în care l-a întâlnit pe el. Un zâmbet a fost de ajuns ca să-i lumineze ziua. A urmat un schimb de vorbe despre vreme, despre ce s-a mai întâmplat în ultimele săptămâni şi despre ce urmau să facă în ziua respectivă. După puţin timp, au ajuns acasă la ea şi au stat de vorbă lângă o cană fierbinte de cafea. Nu-şi mai putea lua ochii de la el, nu-i venea să creadă că cineva atât de perfect stătea pe scaunul din bucatăria ei şi părea să se simtă chiar bine în prezenţa ei. În momentul în care privirile lor se întâlneau se întâmpla ceva cu adevărat magic, ceva ce ea nu mai simţise de mult timp. Felul în care îi zâmbea făcea ca până şi norii să dispară din clalea lor, lăsându-le drumul liber, fără obstacole, doar ei şi restul lumii..
Timpul trecea pe nesimţite fără ca ei să-şi fi dat seama că era momentul în care trebuiau să plece. Au coborât scările cu zâmbetul pe buze salutând vecinii care treceau pe lângă ei. Păreau să fie cuplul perfect cu toate că nu erau împreună.
Afară începuse să bată din nou vântul dar de data asta puteai să vezi puţinele raze de soare care se strecurau printre ramurile copacilor încălzind oarecum atmosfera. Aglomeraţia oraşului, foarte multe feţe triste, frigul de afară, erau deja prea multe pentru ea. S-au hotărât să se oprească undeva să se poata încălzi putin. Au găsit o masă retrasă, într-un colţ, unde au petrecut puţin timp după care au pornit din nou la drum. Când au ieşit din localul respectiv, el a luat-o de braţ şi se uita adânc în ochii ei căutând un refugiu în care putea să stea liniştit, departe de gălăgie şi de lume.
Plimbarea lor nu a durat mult timp dic cauza ploii care începuse. Se ascundeau sub o umbrelă mare, verde şi zâmbeau neîncetat. Părea că lumea era doar a lor pentru câteva clipe. Din cauza umblelei au început să stea mai apropiaţi unul de celălalt, lăsând ploaia să le scrie povestea. Păşind cu grijă a ajuns la un refugiu să se ferească putin de ploaia care părea că nu se mai oprea. Faptul că au închis umbrela nu i-au facut pe cei doi să se desprinda din braţele celuilalt. Au stat aşa câteva clipe, privindu-se în ochi, fără să scoata nici un cuvânt. Liniştea domnea peste ei, auzindu-se doar picăturile de apa care cădeau în depărtare. După puţin timp el a primit un telefon de la un prieten vechi care venise în ţară de căteva zile şi au hotărât să se întalnească. Cei doi s-au urcat într-un taxi şi au pornit spre destinaţie. Când au ajuns acolo au stat la intrare ca să-l poată vedea pe prietenul lui. În timp ce stăteau acolo, el a luat-o în braţe şi a strâns-o uşor la pieptul lui şi a sărutat-o uşor pe frunte. Ea s-a uitat nedumerită în ochii lui, iar încercarea ei de-a spune ceva a fost spulberată de un "bună,mă bucur să te cunosc..". Venise prietenul lui şi ştia că nu era momentul să spună ceva, se gândea că cei doi aveau multe de povestit şi a trecut peste. Au fost întrerupţi de soneria telefonului, moment în care ea a luat o gură de ceai şi şi-a aprins o ţigară. După primul fum a observat că prietenul lui se uita la ea de parcă ar fi vrut s-o întrebe ceva. "Sunteţi de mult timp împreună?" "Nu suntem împreună!" spuse ea cu o reţinere în voce, "Păi de ce? Doar e un baiat bun, arată bine..nu înţ.." "N-am spus că nu este, şi în plus este doar a doua oară când ne vedem şi.." El a închis telefonul şi conversaţia lor luase sfârşit. În următoarele momente ea n-a mai fost prezentă cu gandul acolo, plecase departe undeva unde nu putea nimeni să ajungă să-i ucidă cea mai mică speranţă de a fi cu el. S-a uitat pe geam şi a observat că ieşise soarele, ploaia torenţială se oprise în sfârşit. Ea zâmbi. S-au ridicat de la masă şi au pornit din nou la drum. Înspre casă s-au oprit într-un parc şi se uitau la câţiva copii care se jucau cu mingea. Ea şi-a lasat capul pe umărul lui şi se juca cu degetele în palma lui. Când a ridicat capul, a observat că el se uita fix în ochii ei, a aplecat capul, şi-a lipit buzele de-ale ei şi s-au sărutat. Nu a fost un sărut oarecare; acum teama, emoţiile, fericirea, nerăbdarea, care au fost ascunse bine până acum au ieşit la suprafaţă şi au făcut-o să tremure toată. Undeva în colţul ochiului stătea o lacrimă care încerca încet să se prelingă pe obrazul ei, era o lacrimă de fericire. Ştia că nimeni şi nimic nu putea strica o zi ca asta.
A sosit timpul ca el să se întoarcă înapoi acasă. L-a condus încet spre staţie, trăgând de fiecare secundă care trecea în speranţa că ar mai putea trage de timp. Ajunşi în staţie, el a luat-o în braţe şi a sărutat-o din nou, de data asta de despărţire. Şi-au luat rămas bun şi amândoi au plecat cu zâmbetul pe buze spre casă.
